Elefantul albastru
Niciodată nu am sa înțeleg cum se furișează elefantul albastru. Corpul lui enorm nu reușește, nici vizual și nici auditiv să-mi trezească simțurile. Îl percep doar atunci când se așează confortabil pe pieptul meu, sub greutatea lui îmi simt oasele trosnind, îmi golește plămânii de aer. Zac acolo buimacă " Când?", "Cum?" și mai ales" De ce?" a venit iar. Totul se năruie în jurul meu, sunt doar eu și creatura asta de neclintit. Știu din experiență ca e o stare momentană, că, plictisit, o să se ridice și o să plece, dar până atunci o sa dureze o veșnicie. Însuși timpul se oprește în loc atunci, neutru, își întoarce spatele că și cum aceasta situație nu-l privește, mă abandonează și el, ultima fărâmă din rațional, dezertează. Nu-mi rămâne decât liniștea, străpunsă doar de bătăile iregulate ale inimii mele, îmi rămâne dorința nebună de a mai trage o gură de aer, de a-mi simții plămânii plini din nou. Gură mi se deschide larg, lacomă, dar în zadar, e...