Din mine - povestea necenzurata a unui suflet

 Dupa o pauza lungă am simțit-o iar, in toata plenitudinea ei , sfera mea. A zvâcnit cu voluptate, dincolo de piept, de carne, mi-a inundat simțurile, ca atunci, in poeniță. Am fost prinsă in iureșul vieții, fuga după distracție, acel „trebuie” specific vacanțelor. Da, si acum ne torturăm, poate si mai mult. Planuri, programe, itinerarii... control si proiecții de viitor, așteptări... oboseala. A fost acolo si ea, a dilatat timpul sa sorb fiecare râset zglobiu, fiecare peisaj, sa simt vântul cum imi mângâie trupul, ploaia cum ma răcorește. Dar discret, nu avea voluptatea cu care ma obișnuisem. Nu era timpul ... Mereu uit sa am răbdare să curgă, mereu vreau sa înot voinicește, mereu ... vreau control. Ego-ul, ăsta mi-o inhibă. Știu, dar e greu, de depistat din ce se hrănește, mereu schimba imperceptibil meniul. Dar azi e altfel, chiar si cu rumoarea orașului, o simt, cum trece de conturul cărnii, acum era momentul. Ma gândeam la o prietena, pe care culmea nu am văzut-o nici...

 Mi-a rămas undeva în fundal, ca o nălucă, transparentă, aproape imperceptibilă, dar prezentă. Mi se perindă în câmpul vizual, în minte, uneori e chiar fundalul, alteori se suprapune pe el. Îmi vine să mă duc să meditez, 5 min, măcar atât, dar imi găsesc scuze, îmi dau sarcini, de treabă. Acum toc ceapa verde, mâinile se descurcă si fără mine, mecanic, nu au nevoie de atenția mea. Nu prea pot să fug de gândurile mele, nu am motiv întemeiat. Pun de aluat, o să fie necesar, o să fim mai mulți. Nici asta nu necesită atenția mea, si o știu, dar încerc să mă mint, să amân! Am treabă. Da! Am treabă azi, si nici nu mai e timp, nici 5 min, că ajung imediat... iar mie îmi ia ceva timp, să-mi simt carnea după...  Iar sunt struț! Si azi nu-mi merge tactica asta, sapă după mine si în pământ, gândurile mele. Deja îmi e imposibil să mai opresc șirul lor, vin năvală, cu sinceritatea aia aproape crudă, neiertătoare. E timpul, acel moment, când trebuie să-mi admit un adevăr. Realizarea pe ...