Bobocel

 Dupa o pauza lungă am simțit-o iar, in toata plenitudinea ei , sfera mea. A zvâcnit cu voluptate, dincolo de piept, de carne, mi-a inundat simțurile, ca atunci, in poeniță.

Am fost prinsă in iureșul vieții, fuga după distracție, acel „trebuie” specific vacanțelor. Da, si acum ne torturăm, poate si mai mult. Planuri, programe, itinerarii... control si proiecții de viitor, așteptări... oboseala.

A fost acolo si ea, a dilatat timpul sa sorb fiecare râset zglobiu, fiecare peisaj, sa simt vântul cum imi mângâie trupul, ploaia cum ma răcorește. Dar discret, nu avea voluptatea cu care ma obișnuisem. Nu era timpul ...

Mereu uit sa am răbdare să curgă, mereu vreau sa înot voinicește, mereu ... vreau control. Ego-ul, ăsta mi-o inhibă. Știu, dar e greu, de depistat din ce se hrănește, mereu schimba imperceptibil meniul.

Dar azi e altfel, chiar si cu rumoarea orașului, o simt, cum trece de conturul cărnii, acum era momentul.

Ma gândeam la o prietena, pe care culmea nu am văzut-o niciodată față în față, dar care știe mirosul rânced al peșterii. M-a ținut de mână cand eram acolo... ne-am dat curaj reciproc...

Mereu mă gândesc cu drag la ea, uneori visez că ne bem cafeaua împreună, mă ia o duioșie, aceiasi care îi place sferei mele. Apoi, din senin, am gândit: M-a salvat suflețelul ăsta, chinuit si el cum era... mi-a dat putere! Te iubesc pui!

Si a pulsat viguros in pieptul meu de parcă i-am dat o cana cu apă unui drumeț însetat.

Stiu ca nu există coincidențe, întotdeauna am simtit asta, ca oamenii vin in viața ta cu un scop. Sunt daruri chiar si ăia care vin să pună reflectorul pe mizeria din noi ca să facem curățenie în noi, si ăia care vin să te vindece, toti! Daruri!

Este un proverb african: „îți trebuie un sat să crești un copil”, se pare ca e valabil si pentru adulți. Doar că nu conștientizăm ce mult ne transformă interacțiunile cu semenii noștri sau mai exact pentru ce au existat in acel moment exact în viața noastră.

Mă gândesc ca am ranit si eu oameni, sper ca am si vindecat, pot doar să sper, nu am cum sa știu. Sper ca ceva din ce am avut atunci bun si sincer a rămas acolo, hrănește sfera lor. Sper...

Dar ce e bun? Ce e bine pentru altcineva? Cum definești?

Nu știi nici ce e bine pentru tine, alergi himere toata viața, linii de final la curse pentru care nu ai fost făcut, care nici măcar nu-ți aparțin.

Nu poți, poți doar sa le dorești fericirea. Poți să le mulțumești în vânt pentru daruri. Poți sa îi iubești sincer, cu toata voluptatea si sinceritatea din tine, dincolo de carne si cuvinte... cu lumină asta ce crește dincolo de trup.

Noi oamenii, toți, avem un bobocel delicat in noi, nu are nevoie de soare sau apă, se hrănește cu iubire sinceră, lipsită de judecată. O singură picătură, o secundă, un singur om, si e suficient sa înflorească, sa crească, sa ne umple golul. Lipsa aia, care ne frământă, e doar conturul a ceea ce e menit sa înflorească in noi.