Bestia

 

  Bestia mea nu mușcă pe nimeni, niciodată, nu o las și nici nu o țin legată, n-am puterea să o domin, este sălbatica și libera, nu cunoaște și nu suportă regulile noastre.

  Când îi simt foamea îi întind brațul încet și închid ochii anticipând durerea surdă ce urmează. Colții ei sfășie cu voluptate carnea vulnerabilă, oferită, cu pumnalele perfecte de os pătrunde adânc. Ochii ei tulburi de furie devin limpezi și calmi, aproape umani, când simt gustul sângelui cald.

  Am lăsat-o așa, să-și potolească dorința de sânge ani de zile, fără pauză să mă regenerez. Am lăsat-o să mă devoreze, încet, fără să observ că n-a mai rămas nimic din mine. Mi-a lăsat doar ochii încețoșați de lacrimi de durere și frică, mi-a lăsat gura să gust sarea lor și să gem surd, mi-a lăsat inima să bată haotic în cușca ei de oase golite de carne, devorată demult, mi-a lăsat sufletul să leviteze deasupra acestui leș viu, să privească spectacolul grotesc.

  Mintea mea și-a însușit caracteristicile unei prăzi, trăind fiecare secundă în groaza, de ce se va întâmpla, a atacului inevitabil, în teroare , într-o frică paralizantă. Incapabilă să refuze destinul de ofrandă, captivă în acest ritual demonic. Șoptea ca o rugăciune contractul pe care l-a semnat, cuvântul pe care l-a dat, când am întins prima dată mâna: Tu ai ales!

  N-am încercat niciodată să-i refuz tributul, n-am vrut să văd ce-i provoacă furia , de ce-ul a fost refuzat, a rămas o enigmă pentru mult timp.

  Sătul de imaginea asta dezolantă, sufletul s-a decis să lupte, mai întăi, cu mintea, mi-a trimis întrebarea, mi-a trezit curiozitatea. Când mă zvârcoleam căutând răspunsul, mi-a revenit mirosul. Am început să percep sângele, hoitul, am realizat ce am ajuns. Am încercat să-l acopăr cu parfumul foilor îngălbenite, logice, simetrice, ale științelor exacte, dar era în zadar, mirosul înțepător de putrefacție mă urmarea pretutindeni. Încet, încet mintea a ridicat ceața și a văzut că nu totul e durere și frică, mi-am ținut-o ocupata, suficient, cât să se regenereze trupul. În tot acest timp atacurile bestiei au devenit tot mai rare, era mai puțin agitată, ca și cum ar fi aproba tacit alegerea sufletului, a mintii.

  Am rătăcit așa ani de zile, cu ochii în foile minunate, alegând mereu subiecte cât mai complexe și variate, căutând dovada pentru ceea ce simțeam, știam, mai presus de orice raționament logic. Am umblat așa captivă întrebării, fără să văd soarele , fără să simt viața.

  Când într-un final corpul meu a revenit la forma lui umană, au rămas cicatricile, multe și adânci, ca o mărturie a abandonului meu, a lașității mele, a refuzului meu. Atunci sufletul meu s-a decis că vrea și el partea cuvenită și a început să urle. Țipetele lui disperate au trezit bestia care își făcea siesta sătulă, atunci m-a atacat ca nicodata, fără să aștepte aprobarea mea, cu un salt abil mi-a sărit la gât cu o privire turbată. În ochii ei tulburi se citea o hotărâre, a unui sinucigaș, a decis că nu meritam să mai trăim.

  Așa m-a găsit un suflet atunci, în balta cleioasă de sânge, cu colții înfipți adânc în gât, cu resemnarea care mă cuprindea cu rapiditate. Dintr-o dată în camera aia obscură cu miros de moarte a apărut o lumina, atât de firavă. Delicatetia ei a schimbat ceva în mine, în clipa aia, așa cum eram, dezgolită, crudă, vulnerabilă am decis să fiu eu, sinceră, cu mine în primul rând, pentru prima oară să spun ce simt, necenzurat. A fost uimitor de ușor, probabil pentru că mintea era ocupată cu înmormântarea, sufletul a decis să vorbească , pe limba lui și l-am lăsat. Strânsoarea mușcăturii s-a relaxat și sângele cald a început să curgă în valuri de catifea, încălzindu-mi trupul istovit.

  Am zis că mor atunci și o eforie nebună m-a cuprins: S-a terminat! am șoptit prin buzele uscate. Apoi un gând năstrușnic mi-a trecut prin minte și am întins mâna să o mângâi în semn de recunoștință, pe călăul meu, dușmanul și tovarășul meu de atâția ani. Gestul meu nesăbuit a fost primit cu un mârâit , a închis ochii și o lacrima i-a alunecat pe față și s-a pierdut în răul de sânge. S-a retras și m-a privit cu ochii îndurerați, un glas dogit de disperare a răsunat în întuneric: “De ce nu ne iubești? De ce nu te iubești? “ . Un fior rece mi-a scuturat corpul la auzul acestor întrebări grăite în unison, de mine și de ea.

  Am închis ochii și am încercat să formulez un răspuns, dar mintea mea se umplea de întrebări: Cine sunt eu? Merit eu iubire? Nu e sufficient să-i iubesc eu pe alții? De când n-am mai fost eu? Oare cât din mine a mai rămas?

   Fără să realizez mi-am făcut un jurământ cu mine atunci, m-am trezit ca dintr-un vis lung în aerul rece de septembrie cu luna care strălucea pe cer, parcă îi vedeam frumusețea pentru prima oară, am tras aerul în piept până i-am simțit plini, plămânii mei obosiți, de viață, de speranță.

  Acum începe totul! am șoptit în liniștea nopții.