Din mine - povestea necenzurata a unui suflet

  Cu respirația ei fierbinte mi-a aburit oglinzile, tot ceea ce văd de ani de zile este imaginea încețoșată a unei siluete, o străină care mă privește cu ochi opaci din ea. Imaginea hidoasă mi-a rămas întipărită în minte, cu ea mă identific se proiectează și acum, după atât timp, pe orice, suprafață lucioasă, se încăpățânează să rămână imprimată pe retină.   Am învățat să văd frumusețea oriunde, în cer, în oameni,  o văd chiar și în noroi, o văd si unde nu există. Mă încăpățânez să o proiectez si acolo unde nu a fost niciodată, idealismul ăsta imbecil nu se răsfrânge niciodată asupra mea. Cu mine sunt necruțătoare, critică, mă autoflagelez pentru orice nimic, iar celorlați le iert cele mai incredibile orori. M-am acceptat cu bune și rele, cu totul, dar asta nu înseamnă că mă aprob, de asta nu-s capabilă. Nu cred că o să ajung vreodată să o fac, îmi șoptesc minciuna perfectă: te ajută să evoluezi, te ajută...   Mi-a spus cineva ieri ceva, că ar trebui să încerc să mă ...

   Am trecut prin atâtea împreună, în călătoria noastră, atâția ani de luptă crâncenă și acest an de armistițiu. Când o văd acum cum stă tolănită, respirația de catifea fierbinte îmi scaldă picioarele dezgolite, atât de blândă, aproape delicată, pisica asta supradimensionată, mi-e greu să-mi amintesc teroarea care mă cuprindea când îi simțeam prezența atunci. Stătea pitită în penumbră, blana ei neagră era ca o prelungire a întunericului, mă înconjura din toate direcțiile, mă înghițea, mereu pregătită să atace mă fixa cu privirea ei furioasă, dezaprobatoare.   Câteodată în somnul ei pașnic tresare, nu pot să nu mă gândesc că a fost și pentru ea greu, coșmarul nostru. Când îi mângâi încet blana lucioasă cu reflexe albastre, scaldată de lumină, își ridică ochii triști la mine, parcă mă întreabă: Când o să fii suficient de puternică? Când o să pot să mă întorc acasă?, apoi își întoarce capul resemnată, corpul ei se încordează si fălcile se încleștează, parcă căutând să materi...

Viața e câteodată un cântec, ca un urlet de fiară rănită. Lanțuri scurte și ruginite zăngăne nerăbdătoare să muște carne, să se îmbete în sânge murdar... de dorință. Speranța zace înecată în fântână... Cu zâmbet pe buze și minciună în priviri, te întâmpină să te îneci în venin -Eu încă sunt vie, aici în fântână! Sunt pasăre Phoenix, muritor nesăbuit... sunt ambrozie o secundă și venin o eternitate. Scoate-mă de aici, tine-ma la piept, încălzește-mă cu sufletul tău. -Nu pot ! Cenușa ta... mă doare! Știu! Din prima mea cenușă am să construiesc ceva! Ce construcție maiestuoasă a ieșit, din miile de pumni de cenușă, ziduri trainice de apărare,  să nu intre lumina... niciodată. În carcera ta, ai libertatea să fii propriul paznic și călău. - Ai venit! Știam că nu o să reziști fără mine! - Am venit doar să-mi oglindesc chipul, mi-era dor să-l văd, așa... împreună cu tine. - Și e frumos, nu? Îți place? - Nu știu... mi-e străin. - Unde pleci ? Nu mă iei cu tine? ...

    Bestia mea nu  mușcă  pe nimeni, niciodată, nu o las și nici nu o țin legată, n-am puterea să o domin, este sălbatica și libera, nu cunoaște și nu suportă regulile noastre.   Când îi simt foamea îi întind brațul încet și închid ochii anticipând durerea surdă ce urmează. Colții ei sfășie cu voluptate carnea vulnerabilă, oferită, cu pumnalele perfecte de os pătrunde adânc. Ochii ei tulburi de furie devin limpezi și calmi, aproape umani, când simt gustul sângelui cald.   Am lăsat-o așa, să-și potolească dorința de sânge ani de zile, fără pauză să mă regenerez. Am lăsat-o să mă devoreze, încet, fără să observ că n-a mai rămas nimic din mine. Mi-a lăsat doar ochii încețoșați de lacrimi de durere și frică, mi-a lăsat gura să gust sarea lor și să gem surd, mi-a lăsat inima să bată haotic în cușca ei de oase golite de carne, devorată demult, mi-a lăsat sufletul să leviteze deasupra acestui leș viu, să privească spectacolul grotesc.   Mintea mea și-a...

Când trăiești în întuneric, soarele cald te sperie. Când trăiești în colivie, libertatea pare o absurditate. Când te afunzi în deznădejde, cel mai înfiorător sentiment, e speranța. Urlă rănile din tine după lumină, libertate și speranță.  Dar tu nu-ți amintești decât că ele dor... M-am descălțat de legile voastre,  Cu picioarele goale, cu inima în palmă  Am ales libertatea M-am dezbrăcat de haina groasă a ipocrizie  Dezgolită așa, îmi usuc rănile la soare Mi-am golit mintea de cutumele voastre Am cules principii , idei, imagini proprii mie Din scheletele lor am clădit altă lume. Am șters linia cu piciorul, O scară infinită i-a luat locul. Am pârjolit trecutul Las prezentul să respire aer proaspăt… De speranță.