Asa a început să grăiască sufletul meu ( 08.01.2021)

Viața e câteodată un cântec, ca un urlet de fiară rănită.

Lanțuri scurte și ruginite zăngăne nerăbdătoare să muște carne, să se îmbete în sânge murdar... de dorință.

Speranța zace înecată în fântână...

Cu zâmbet pe buze și minciună în priviri, te întâmpină să te îneci în venin

-Eu încă sunt vie, aici în fântână! Sunt pasăre Phoenix, muritor nesăbuit... sunt ambrozie o secundă și venin o eternitate. Scoate-mă de aici, tine-ma la piept, încălzește-mă cu sufletul tău.

-Nu pot ! Cenușa ta... mă doare!

Știu! Din prima mea cenușă am să construiesc ceva!

Ce construcție maiestuoasă a ieșit, din miile de pumni de cenușă, ziduri trainice de apărare,  să nu intre lumina... niciodată.

În carcera ta, ai libertatea să fii propriul paznic și călău.

- Ai venit! Știam că nu o să reziști fără mine!

- Am venit doar să-mi oglindesc chipul, mi-era dor să-l văd, așa... împreună cu tine.

- Și e frumos, nu? Îți place?

- Nu știu... mi-e străin.

- Unde pleci ? Nu mă iei cu tine?

- Nu pot acum, mai am cenușă,  mai am de construit.