Din mine - povestea necenzurata a unui suflet

Flămânzi noi alergăm himere, Împinși de timpul din timpan Și am uitat de mult de nemurire Și ne amăgim cu acest... cazan. Și căutăm iubirea în afară, În lucruri, acțiuni și schingiuim Pe oameni orbi ca noi, punem povară Sa umple golul, pe care, chiar noi, il ocrotim. Cu foamea asta încărnată Ii pedepsim pe toti cu judecată  Ca dorm și ei, nu-si amintesc, iubirea adevărată.

 Ascult foșnetul frunzelor în adierea vântului. Un cosaș parcă se întrece în triluri cu păsărelele. E pace aici, uitasem colțișorul ăsta mic de rai. Noroc cu soarele, că m-a ars dimineață, m-a împins să mă mut. Mă bucur de parcă am primit un dar, în pacea asta, care freamătă a viață, așa de firesc. Da, e pace! Cu zgomot cu tot, e totuși liniște aici, în suflet. Privirea îmi urmărește un fluturaș, ceva din zborul lui îmi trezește acea amintire. Îl văd si acum, mai întâi în depărtare apoi trece sub mine, il vad cum se oprește în spate si vine iar sub mine. Sunt acolo iar, zbor de parcă mă trage ceva, ca si cum sunt capătul unui resort care se întoarce acum la forma inițială. Văd cum îmi schimbă aburul în lumină, aceiasi lumina din care e făcut el! Mă călăuzește până la limita lui, acolo se oprește. Îl observ în spate, nici nu întorc capul, nu am, văd tot ca si cum sunt eu însumi o sfera si percep totul din orice punct. Silueta aia de lumina pură, care nu arde, nu orbește, pare să fie...

 Soarele este nemilos azi. Îmi retrag picioarele, nu îi fac față. Nu fac față la nimic, după... nu vreau sa ma gândesc, nu pot. Scutur din cap de parcă asta ar ajuta la ceva, ar alunga amintirea aia dureroasă. E doar un vis, îmi zic, si nici nu mirosea a el... Noroc ca m-a trezit, vocea ei, chiar in momentul în care imi doream cel mai mult sa o aud, măcar o dată. A auzit strigătul meu disperat. A fost un vis, un coșmar! Doar atât! Si nu avea nici mirosul lui, umbra aia... Am treabă azi! Gata! Fac un semn cu mâna în aer de parcă vreau să o sterg de pe tablă. S-a dus! În uitare... Si totuși, se prinde de vânt.  Sfera mea e cuminte, hibernează. Probabil îi displace programul sau ce se ascunde... in vânt. Îl alung cu mâna ca pe gâză enervantă si revin la sirul gândurilor impuse, nu-l las sa se furiseze, refuz. Poate e acel „trebuie” pe care îl tot invoc dupa fiecare acțiune înșiruită pe lista mea de ce am de făcut azi. Gândesc asta, dar stiu ca mint, ca sunt struț, mă ascund. Cân...

 Mi-am petrecut întreaga noapte în poeniță, sub umbra cireșului înflorit. Mi s-a părut un pic schimbat când am pășit acolo pe iarbă, aproape imperceptibil, o crenguță acolo, câteva flori noi. S-a schimbat zic, si totul tremura, se înfioară în jurul meu, poenița, ciresul si eu, doar focul pare că a încremenit. Ce are cuvântul ăsta? De ce îi displace atât de profund? Nu e prima oară când reacționează așa, de ce? S-a răcit si atunci, când eram în ambele, a amuțit. Mă las purtată, nu mai înot împotriva curentul. Șuvoiul ăla mă cuprinde într-o îmbrățișare tandră, apoi e lac, e mare , e ocean, e universul, e tot si eu cu el, parte din el, o picătură. Mintea mea e doar observator, va înregistra tot, si va traduce cât poate, dacă poate... Uneori doar stochează ca un computer vechi, care își așteaptă un update să poată deschide un fișier. Am învățat să am răbdare, mai devreme sau mai târziu se vor deschide. Acum e importantă întrebarea, e vitală pentru echilibrul poeniței, al meu. D...

  Încet se aduna la masa, comorile mele. Le pup si le miros în îmbrățișare ca o sălbăticiune, parcă să verific dacă sunt puii mei. Ador mirosul lor, mă umple de fericire infinită si o duioșie pe care nu o cunoaște nimeni, doar ele.  Ele sunt ancora mea, pentru ele mă întorc mereu indiferent prin ce sfere explorez. Pentru ele am plâns atunci , pentru ele a fost acel: Nu pot să car pe nimeni!  Acum știu că sunt trează! Mâinile mele prind formă să le pot mângâia creștetul, picioarele se înfig ferm pe gresie, am nevoie de ele, de carne, să le pot îmbrățișa, ocroti, iubi. Sunt trează! Da! Dar boțul ăsta pare încântat de prezenta lor, pare că se dilată, mă inunda iar. Dar rămân trează, cu carne, cu tot si lumina asta ce creste in pieptul meu. Îmi aduc minte de rugăciunea, ce mi-a venit din senin când ma rugam pentru ele: „ surori de lumina si fiice de carne”. De unde a izvorât asta? Nimic din tot ce cred si am gandit vreodată nu putea sa fie responsabil pentru aceste cuvinte, ...

 Mă trezește un bâzâit enervant, caut buimacă de unde izvorăște sunetul. Realizez ca e ceasul de pe noptieră, e un apel. Caut si găsesc ca prin minune telefonul. Răspund: - A greșit stația mă duc după ea. Stai cu mine in telefon! Îmi pun căștile mecanic încă nu pot sa înregistrez informația, cu atât mai puțin sa o pun in context. Ma duc la baie, mă spăl pe ochi. Nu e suficient! Inca nu procesez nimic, nici măcar corpul meu, e străin cumva, imaterial. Sunt doar un boț de lumina si ala doar in piept. Nu am mâini, picioare , nimic si tot funcționez, mecanic, le fac pe toate. Sunt acolo, doar ca nu le percep. -E ciudată dimineața asta, bombăn in barbă, dar nici vocea mea nu pare sa existe ... plină, materială. Am dat drumul la duș, cumva , tot mecanic. Poate îl sting cu apa rece, boțul asta incandescent, gândesc asta si intru in apa rece. Nu simt nimic, vad doar cum ies aburii calzi din mine. Ies din duș dezamăgită, ma îmbrac rapid si cobor. Îmi intru in ritm si imi revin, îmi tre...