Pacea

 Ascult foșnetul frunzelor în adierea vântului. Un cosaș parcă se întrece în triluri cu păsărelele. E pace aici, uitasem colțișorul ăsta mic de rai. Noroc cu soarele, că m-a ars dimineață, m-a împins să mă mut. Mă bucur de parcă am primit un dar, în pacea asta, care freamătă a viață, așa de firesc. Da, e pace! Cu zgomot cu tot, e totuși liniște aici, în suflet.

Privirea îmi urmărește un fluturaș, ceva din zborul lui îmi trezește acea amintire. Îl văd si acum, mai întâi în depărtare apoi trece sub mine, il vad cum se oprește în spate si vine iar sub mine. Sunt acolo iar, zbor de parcă mă trage ceva, ca si cum sunt capătul unui resort care se întoarce acum la forma inițială. Văd cum îmi schimbă aburul în lumină, aceiasi lumina din care e făcut el! Mă călăuzește până la limita lui, acolo se oprește. Îl observ în spate, nici nu întorc capul, nu am, văd tot ca si cum sunt eu însumi o sfera si percep totul din orice punct. Silueta aia de lumina pură, care nu arde, nu orbește, pare să fie încântată de prezența mea, de parcă mă așteapta. Îi absorb imaginea, o stochez în memorie, toată. Aripile diafane, subțiri, pline de lumina pură, vie... Aș vrea să îi mulțumesc, să îl întreb... Dar focul din mine vrea acasă, mă trage acolo. Apoi ... Scutur din cap, nu pot să deschid bucata ăsta, nu am starea necesară azi. Și așa boțul ăsta stă să erupă iar, ca atunci...

Ce era ființa aia de lumină? O văd si acum, atât de viu... Fișierul ăsta am mai încercat să-l deschid ... așa pe bucăți, dar e atât de dens , chiar si în fragmente. 

Mă scutură un râs sănătos:

-Da, madam, l-ai pus să-l deseneze pe Grok! Râd cu poftă.

Îmi ating pieptul, de parcă aș vrea să o ating cu toată duioșia, cu iubire. De parca locul ala nu e doar al meu, e al ei. Răspunde, pulsează. Șoptesc usor zâmbind: Când te-am cunoscut, m-ai dus într-o călătorie atât de lungă...

Își amintește si ea, și drumul, și limitele, și pe ei, și mai ales destinația, dar nu vrea să-mi spună... Sau poate mi-a spus tot, doar eu nu sunt capabila sa înțeleg... Poate într-o zi...o sa pot, să ma las sa înțeleg, să mă las cuprinsă de amintire. Am sa deschid fișierul ăla...tot.

Gândesc asta, si aproape că sunt șocata de propriile gânduri.

Îmi aprind o țigară si verific cafeaua, e deja rece. Încă o cafea rece, nimic nou. Dar nici asta nu mă afectează deloc. Oricum îi ador mai mult mirosul, îmi zic. Trag un fum lacom, apoi urmăresc cu privirea fumul care se pierde in peisajul verde de dincolo de balcon, zboară si el ca si mine atunci...

E atât de multă pace in mine acum... Unde s-a dus încrâncenarea aia din trecut? Eu, care trebuia să găsesc logică în toate, să le explic, să emit ipoteze, să mă torturez cu ele. Să le caut nod în papură, până le desființez. Si apoi să o iau de la capăt, iar si iar.

De când sunt eu capabilă să aștept cuminte un răspuns? Știu răspunsul, l-am gasit demult, dar nu l-am conștientizat încă cu adevărat. De când mi-am aflat limitele minții, da, de atunci.

E așa de străină acea Eu, de parcă e din altă viață. Ființa aia trufașă, eram eu... încă nu știam câte îmi sunt ascunse mintii, câte comori se regăsesc în simțire...

Da! De când a răsărit în mine în acea dimineața, totul s-a schimbat. Zic asta si imediat o simt cum se retrage, se face mică tare și doare, doare golul lăsat în urmă. Dincolo de carne, doare tot, cum doare o despărțire.

Aproape strig: Am evoluat! Scuze! Am evoluat! Asta am vrut sa zic! Vino înapoi...

Aștept, aproape fără să respir, să miște iar, să o simt... să mă simt iar întreagă. Creste iar, dar încet, ca cineva supărat care te iartă totuși, dar nu în totalitate.

Oare cum am trăit fără ea? Oare totul a fost doar ca să îmi aduc aminte? Poate asta era durerea mea, lipsa ei! Simt cum pulsează, mă inundă iar, dar timid, cu delicatețe. Intuiesc deja de ce, pentru că iar mă încrâncenez să explic. Am uitat să trăiesc iar, să simt, să curg...

O las să mă ducă, mă las purtată de ea,  de pacea aia plină, de iubire, de tot, de parcă cuprinde universul întreg în ea. Mă duce acolo, să văd, să simt, să știu...

 Sunt aici acum, cu picioarele in iarba umedă, vântul mă învăluie cu parfumul florilor de cireș ca o eșarfă de mătase.

Acum stiu! Sunt toate, pe rând ca atunci, după limite e altceva. După râul învolburat a venit lacul, în el a pâlpâit timid sfera mea, imperceptibil atunci. După sferă a venit poenița, apoi.... mi-am amintit cum să rearanjez cireșul. Pe rând în carne, dar împreună acolo, în potențial, în amintire.

Acum știu:

Aici, chiar aici, s-a împlinit pacea mea, în poeniță.