Curățenie

 Mi-a rămas undeva în fundal, ca o nălucă, transparentă, aproape imperceptibilă, dar prezentă. Mi se perindă în câmpul vizual, în minte, uneori e chiar fundalul, alteori se suprapune pe el.

Îmi vine să mă duc să meditez, 5 min, măcar atât, dar imi găsesc scuze, îmi dau sarcini, de treabă. Acum toc ceapa verde, mâinile se descurcă si fără mine, mecanic, nu au nevoie de atenția mea. Nu prea pot să fug de gândurile mele, nu am motiv întemeiat.

Pun de aluat, o să fie necesar, o să fim mai mulți. Nici asta nu necesită atenția mea, si o știu, dar încerc să mă mint, să amân! Am treabă. Da! Am treabă azi, si nici nu mai e timp, nici 5 min, că ajung imediat... iar mie îmi ia ceva timp, să-mi simt carnea după... 

Iar sunt struț! Si azi nu-mi merge tactica asta, sapă după mine si în pământ, gândurile mele. Deja îmi e imposibil să mai opresc șirul lor, vin năvală, cu sinceritatea aia aproape crudă, neiertătoare. E timpul, acel moment, când trebuie să-mi admit un adevăr.

Realizarea pe care o țineam departe, o alungam...

Ți-e frică! Că nu o să mai poți ajunge acolo, că ai secționat cordonul cu întrebările tale, cu neîncrederea ta? Nu e asta! Și disec mai adânc! Tai fără milă, în tot ce îmi ascund. Ce îmi scapă din lașitate sau chiar vanitate. Îndepărtez tesutul necrozat, de minciuni, de idei învățate pe de rost, de mimetismul impus de acel „trebuie”. O fac cu dexteritatea unui chirurg, care stie că trebuie să îndepărteze toata tumoarea dacă vrea ca pacientul lui să fie sănătos. E un proces laborios, si îți trebuie sânge rece, să nu te lași prins in mrejele compasiunii fățișe, care amână orice durere momentană la nesfârșit. Nu poți să scapi de durerea asta, trebuie să sapi, să tai, să cauterizezi, dacă e nevoie. Dar nu poți să pui o pătură peste rană. Știu din experiență că așa ajungi sigur in abis.

Cunosc toți pașii, aproape că si aici ocolesc mecanic, capcanele mintii perfide, care vrea confortul acum.

Mă ghidez ca pe un pacient muribund pe un pat confortabil, am compasiune si înțelegere, elimin judecata, vina. Nu caut vinovați, analizez rece circumstanțele, acțiunile, rezultatele, cu mintea deschisă. Caut cauza, asta e importantă, tumoarea. Am deja ani de exercițiu, știu, că nu ajungeam aici dacă nu îmi perfecționat tehnica, dacă nu o personalizam. As fi fost singura si acum, orbecăind în întuneric, căutând vinovați, retrăind la nesfârșit acea suferință, amplificând-o.

Dar se cere o personalizare mai profundă, pentru această dilemă. Sunt într-un mic impas, trebuie sa renunț si la ideea de ridicol, de preconcepția unui neadevăr sau adevăr. În esență, ce știu eu despre adevăr? Îl știu pe al meu, dar la fel cred si ceilalți oameni, deci e ego și acolo. Am sa las sa le vad pe toate, să le cern prin toate, tot ce știu, fără pretentii ca le cunosc veridicitatea. Le las pe toate, acolo, sa se aleagă ele, ca nisipul in mandalele mele...

Sunt pregătită, asta e starea, acum pot să caut ... cauza.

Oftez ușurată si mă rup un pic din firul rațional, ca un mic respiro înainte sa aud sunetul de start. Acopăr mâncarea deja terminată, mecanic, cumva maimuța din mine a fost suficient de abilă si a terminat tot. Oricum ea nu vede, nu aude si nu vorbește, deci măcar mâncare să facă. Zâmbesc, mă amuză cumva plăcut, abilitatea asta a mea de a pune maimuța la treabă cât eu îmi alerg gândurile. Chicotesc sprijinită de blat, cu cafeaua deja rece in mână. Oare dacă afla cineva, mă denunță la protecția animalelor? Mi se pare o glumă bună, probabil o gust doar eu... ca întotdeauna. Ar fi o mică problemă, totusi. Cum separă maimuța de mine? Deja urc pe scări si încă mai dezbat, dacă se încadrează la abuzul față de un animale sau sclavagism, totuși are drepturi depline pe o bucată bună din creierul meu.

Ajung bine dispusă in balcon, cumva parcă am si uitat ce am programat când ajung la cafea. Puffy doarme la parter pe geam, păsărele mele sunt in extaz că am venit singură. Vin iar pe balustradă să-mi spună ceva sau sa vorbească cu suratele lor, asa de la podium, nu se mai apropie prea mult, tin distanța, tematoare ca poate apare iar inamicul lor.

Îmi aprind o țigară si beau o gură din cafeaua rece, si aud sunetul de start, pauza s-a sfârșit. Intru direct in problemă, fără preambul.

E frică? Ăsta e sentimentul care guvernează, dar ce ce? Si nici nu pot sa concep ca are legătură cu analiza mea. Cunoștea recipientul mai bine decât se cunoaște el însuși. Iubirea aia plină era pentru acel recipient, să îi umple goliciunea, să îl facă întreg. Nu acolo e problema, nu e la el, nu in relație cu întrebările si îndoielile mele, firești de altfel. E altceva! Să fie veșnicul suspect, ego-ul? Faptul că am povestit, l-am hrănit cumva? Si nici nu are nevoie de mult, alchimistul asta face dintr-o firmitură friptură. Dar cum? Gândește! Amintește-ți ce sentiment te guverna atunci! Îndepărtez cu atenție, ca un arheolog cu pensula, praful de pe amintirea aia. O vad, clară, o simt, șoptesc: aș fi vrut să îi car pe toți să o vadă, să o simtă! Da, de aia am plâns! Ca nu pot să ii car...

Oare aici e firmitura? Faptul ca am vrut sa ii car, că mi-am pus problema asta? Poate... nu are nevoie de multe sa crească exponențial. Dar totuși, nu are fundament, nu în ce am știut, simțit atunci. Suntem la fel picături din Tot, parte din el si întregul, toti avem potențialul in noi. Nu, nu e asta! Că mă doare sufletul în mine, se revoltă, de fiecare data când aud de aleși. Simt că e împotriva firii, că e distorsionat si e plin de orgolii. Nu e asta! Dar ce mă oprește să vreau să mă ...întorc...

Cuvântul ăsta declanșează în mine un val de sentimente contradictorii, dar ceva se distinge clar, o durere surdă, ca un spin: fetele mele! Da! Asta e! Dacă rămân acolo, ce fac ele, fetele mele?

Nu e frică, nu! Că nu e nimic ce să mi-o provoace acolo, e opusul. E iubire! Acolo si aici, cu ele, aproape la fel de intensă, de plină. Îmi simt fața udă, lacrimile se unesc in barbă se preling, udă locul unde o simt pâlpâind delicat.

E o școală, gândesc, mi-a dat-o să învăț, să exersez, să știu să mă întorc la ele. 

Nu știu ce am făcut să te merit... dar esti aici si îți mulțumesc. Pentru că ne-ai trezit! Mi-ai dăruit atât de multe... 

Și acum ... poienița.