Ambrozie
Când sunt eu, toată, liberă, pur și simplu exist în acel prezent, fără proiecții de viitor, doar eu, fără percepția dualității mele, deasupra ei, un tot. Momentele acestea sunt rare, dar atât de prețioase, sunt ambrozie pentru sufletul meu. Sa ai șansă să te manifești în cea mai pură stare a ta e un privilegiu , un dar. O decorporalizare, mai mult de atât, tot ce e material se descompune în jurul meu, rămân trăiri, senzații, idei... Poate nici cele din urmă, mai mult ipoteze, nu simt un atașament vicios față de ele, vreau sa crească, sa se transforme, le vreau libere, le recunosc ca fiind o mica parte din adevăr, viziunea mea, le accept ca o piesa din puzzle. Simt cu fiecare fibra din corpul meu și totuși nu am corp, totuși sunt mai întreagă ca niciodată. Sunt totul și nimic în aceiași secundă, și aia sfidează legile fizicii, dilatându-se la infinit. Și e o libertate atât de atotcuprinzătoare încât nu există cuvinte sa o descri...