Hrană pentru ea

 

Încet se aduna la masa, comorile mele. Le pup si le miros în îmbrățișare ca o sălbăticiune, parcă să verific dacă sunt puii mei. Ador mirosul lor, mă umple de fericire infinită si o duioșie pe care nu o cunoaște nimeni, doar ele. 

Ele sunt ancora mea, pentru ele mă întorc mereu indiferent prin ce sfere explorez. Pentru ele am plâns atunci , pentru ele a fost acel: Nu pot să car pe nimeni! 

Acum știu că sunt trează! Mâinile mele prind formă să le pot mângâia creștetul, picioarele se înfig ferm pe gresie, am nevoie de ele, de carne, să le pot îmbrățișa, ocroti, iubi. Sunt trează! Da!

Dar boțul ăsta pare încântat de prezenta lor, pare că se dilată, mă inunda iar. Dar rămân trează, cu carne, cu tot si lumina asta ce creste in pieptul meu.

Îmi aduc minte de rugăciunea, ce mi-a venit din senin când ma rugam pentru ele: „ surori de lumina si fiice de carne”. De unde a izvorât asta? Nimic din tot ce cred si am gandit vreodată nu putea sa fie responsabil pentru aceste cuvinte, nimic. Si atunci de unde? O fi de acolo, de dincolo de poieniță?

 Totul rulează in capul meu in timp ce eu tai prajituri, fac ciocolată caldă, scot crema de brânză din frigider. Doar discuția cu ele îmi oprește firul gândurilor. Dar cu fiecare strop de iubire pentru ele, sfera creste, o hrănesc cumva. Decid că nu îmi pasă, facă-se cât casa, cât universul, nu pot si nu vreau să reacționez altfel la ele. Si iar mă topesc privindu-le, ascultându-le glasul.

Da, dimineața sunt cele mai șocolici, cuvântul inventat de mine, pe jumatate adormite si numai bune de alintat.

Cu râset zglobiu se duc sus, si le privesc cum siluetele dispar pe scară. E timpul să-mi ascult păsărele! Îmi iau cafeaua si urc, sa mă întâlnesc cu cântecul lor.

Soarele e deja sus si arde, dar nu la fel ca ceea ce arde in mine. Pielea mă ustură dacă o tin prea mult in razele lui, focul ăsta din mine nu doare, doar că îmi e imposibil să-l cuprind, cu mintea, cu corpul, doar inima pare să fie atotcuprinzătoare...

Îmi aprind o țigară si trag un fum, ating usor coperta cărții care mă așteaptă cuminte să o recitesc. Cu ochii ăștia, atat de diferiți de cei de acum aproape 30 de ani. Cu sufetul ăsta... trezit. Cum o să o percep acum? Ce nuanțe ascunse atunci, o să descopăr? Probabil o sa fie ca o noua carte si nu ar fi prima oară, experimentul ăsta pare sa aibă același rezultat, o vad altfel, aproape total diferit. M-am schimbat! Da! Si eu sunt alta, cartea e aceiași! Eu văd altfel! M-am schimbat! Zic mantra asta si o simt cum se oprește, nu îi mai simt fâlfâitul de aripi, a încremenit. Ma doare surd pe margini, unde ar fi crescut, de parca lipsește ceva vital.

Mint, știu, mă mint atât de bine, cu atâta pricepere, desăvârșită de ani de exercițiu asiduu. Da, sunt toate cele trei maimuțe, nu vad, nu aud, nu vorbesc! De parca asta ar elimina adevărul...

Sisific! Asta e cuvântul pentru lupta asta. O știu foarte bine! Si totuși mă mint! Cu mantre mărunte, îl ascund, in cotloanele peșterii mele. Si știu că e acolo, în mine, în fiecare particula a ființei mele, dar continui să mă amăgesc.

Mai trag ultimul fum din țigara irosită si o arunc in scrumiera plina de alte surate, irosite si ele. Totul e irosit, gândesc, dacă e stagnant, dacă nu trăiește pentru ce a fost menit. E o lupta furibundă cu acest șuvoi, ce izvorăște din noi. Îmi aduc aminte, când l-am lăsat să mă inunde fără să mă împotrivesc, cum s-a transformat in lac, in pace si fericire.

Cu amintirea asta am trezit-o, sfera mea, pulsează iar, mă inundă iar. Totul prinde culoare, cerul , florile, eu...

 Florile! Da! Ce frumoase erau rearajate, florile mele, in poeniță!