Oglinzi

  Cu respirația ei fierbinte mi-a aburit oglinzile, tot ceea ce văd de ani de zile este imaginea încețoșată a unei siluete, o străină care mă privește cu ochi opaci din ea. Imaginea hidoasă mi-a rămas întipărită în minte, cu ea mă identific se proiectează și acum, după atât timp, pe orice, suprafață lucioasă, se încăpățânează să rămână imprimată pe retină.

  Am învățat să văd frumusețea oriunde, în cer, în oameni,  o văd chiar și în noroi, o văd si unde nu există. Mă încăpățânez să o proiectez si acolo unde nu a fost niciodată, idealismul ăsta imbecil nu se răsfrânge niciodată asupra mea. Cu mine sunt necruțătoare, critică, mă autoflagelez pentru orice nimic, iar celorlați le iert cele mai incredibile orori. M-am acceptat cu bune și rele, cu totul, dar asta nu înseamnă că mă aprob, de asta nu-s capabilă. Nu cred că o să ajung vreodată să o fac, îmi șoptesc minciuna perfectă: te ajută să evoluezi, te ajută...

  Mi-a spus cineva ieri ceva, că ar trebui să încerc să mă văd prin ochii altora, să le împrumut viziunea lor. Nu am cum, eu am deja realitatea mea, probabil la fel de distorsionată ca a lor. 

  Sunt adepta principiului celor 360° , fiecare viziune din cerc are adevărul ei și eu îi accept veridicitatea, nu o contest, dar nici nu pot să mi-o asum ca fiind proprie mie , eu sunt doar un punct. Așa de frumos sună... în teorie și totuși înclin să cred cu precădere viziunea negativă, aia pare să-mi fie mai aproape, îmi dă dreptul sa mă judec în continuare. 

  A trecut un an de atunci și totuși încă îi mai întind brațul să-l muște,  culmea e că mă simt trădată când își întoarce capul scârbită, refuzând ofranda,  privirea ei parcă spune: Nu ai înțeles nimic, absolut nimic. Atunci își întoarce corpul leneș, imens, de animal de pradă, în resemnare si se tolănește stoarsă de puteri cu spatele la mine cu suspin surd adoarme. Vreau și eu să dorm, dar mintea nu mă lasă, ochii aia opaci mă privesc din spatele pleoapelor închise.