Pestera

   Am trecut prin atâtea împreună, în călătoria noastră, atâția ani de luptă crâncenă și acest an de armistițiu. Când o văd acum cum stă tolănită, respirația de catifea fierbinte îmi scaldă picioarele dezgolite, atât de blândă, aproape delicată, pisica asta supradimensionată, mi-e greu să-mi amintesc teroarea care mă cuprindea când îi simțeam prezența atunci. Stătea pitită în penumbră, blana ei neagră era ca o prelungire a întunericului, mă înconjura din toate direcțiile, mă înghițea, mereu pregătită să atace mă fixa cu privirea ei furioasă, dezaprobatoare.

  Câteodată în somnul ei pașnic tresare, nu pot să nu mă gândesc că a fost și pentru ea greu, coșmarul nostru. Când îi mângâi încet blana lucioasă cu reflexe albastre, scaldată de lumină, își ridică ochii triști la mine, parcă mă întreabă: Când o să fii suficient de puternică? Când o să pot să mă întorc acasă?, apoi își întoarce capul resemnată, corpul ei se încordează si fălcile se încleștează, parcă căutând să materializeze răbdarea. Scena asta naște o luptă în mine, un fior mă scutură, ca un fulger de gheață, îmi împarte inima in două, mi-e dor deja de ea dar și mă bucur că va fi fericită. Eu știu că într-o zi o să intre cu mine în peșteră și voi ieși doar eu, atunci am să fiu alt om, trebuie să fiu suficient de puternică pentru ea, pentru noi.

  Mi-am dat seama de ceva timp de ce se oprește în fața grotei, privirea plina de regret si dor, laba ei tremură nehotărât pentru o secundă, aceiași încordare, mereu, dar o așează ușor și mă așteaptă să intru, singură, în mine. Acolo este casa ei, de acolo a venit, s-a rupt să mă salveze, cum a știut ea mai bine, sălbăticiunea mea.

  Îmi desprind cu greu privirea de ea, a ajuns să-mi fie confort și forță, căldură și duioșie, știu că ar merge și în iad după mine, că acolo m-a găsit, acolo m-a trezit, cu greu. Pășesc încet pe piatra rece și alunecoasă în întunericul ce pare să mă înghită, dens, cărnos si sufocant, aerul înghețat si umed îmi inundă plămânii, îmi pietrifică corpul. Continui să înaintez pipăind pereții umezi, alunecoși, zidurile astea neprimitoare, da, eu le-am clădit, pe toate, doar eu.

  Îmi aduc aminte prima dată când am venit aici, împinsă de întrebare, cum m-am târâit paralizată de groază,  cu pieptul plin de vântul mort și mucegăit al peșterii, fără speranță si îngrozită. Șopteam încet: Nu-i nimic aici! Doar beznă! N-a mai rămas nimic din mine! Nimic! Am vrut să fac cale întoarsă de nu știu câte ori, de fiecare dată pereții cavernoși răsunau de un mârâit furios, sunetul lui îmi lovea trupul congelat ca o mie de lovituri de cuțit. Așa am înaintat atunci sub imperiul fricii, de teamă să nu-i trezesc furia, să ne întoarcem de unde am plecat. 

  Azi picioarele mele aproape o iau la goană  anticipând momentul când voi simți iarba mătăsoasă sub tălpile goale și înghețate, când voi vedea prima raza de lumină. Știu fiecare milimetru din podeaua asta rece și alunecoasă, picioarele mele cunosc bine drumul. Și inima cuprinsă de o eforie bate haotic, sunetul ei se propagă cu voluptate inundând întunericului, umplând spațiul cu căldură. Mai e puțin, mirosul sărat îmi inundă deja plămânii, sunt note discrete de mosc si iasomie, sunt acolo mă așteaptă... E ciudat să-ți fie dor de ceva din tine, dar e un dor plin, un extaz, zâmbesc fericită în noaptea peșterii, vântul cald își face drum până la mine, am ajuns.

  Razele calde îmi îmbrățișează mai întâi picioarele și apoi trupul înghețat, ochii mei se adaptează cu dificultate la lumină,  știu ca e în fața mea pentru că-i simt umbra cum mă protejează de soarele arzător. Valurile se aud în depărtare, un țipăt se pierde în văzduh și lângă mine un neghezat ușor, nici nu trebuie să deschid ochii, știu, inima se inundă cu duioșie, șoptesc: Sunt aici!