Elefantul albastru

 

Niciodată nu am sa înțeleg cum se furișează elefantul albastru. Corpul lui enorm nu reușește, nici vizual și nici auditiv să-mi trezească simțurile.  Îl percep doar atunci când se așează confortabil pe pieptul meu, sub greutatea lui îmi simt oasele trosnind, îmi golește plămânii de aer.

Zac acolo buimacă " Când?", "Cum?" și mai ales" De ce?" a venit iar. Totul se năruie în jurul meu, sunt doar eu și creatura asta de neclintit. Știu din experiență ca e o stare momentană,  că,  plictisit,  o să se ridice și o să plece, dar până atunci o sa dureze o veșnicie. Însuși timpul se oprește în loc atunci, neutru,  își întoarce spatele că și cum aceasta situație nu-l privește,  mă abandonează și el, ultima fărâmă din rațional, dezertează.

Nu-mi rămâne decât liniștea, străpunsă doar de bătăile iregulate ale inimii mele, îmi rămâne dorința nebună de a mai trage o gură de aer, de a-mi simții plămânii plini din nou. Gură mi se deschide larg, lacomă, dar în zadar, elefantul albastru îmi domină toată ființa, mintea mea nu poate să-l reducă la mărimea lui fizică, pentru mine e deja în expansiune, e piatra și aer, e gând,  e totul.

Ii simt mirosul putred cum îmi inundă nările, ca un drog, mă anesteziază.  Într-o fracțiune de secundă sunt purtată înapoi în peșteră,  sunt iar, în captivitate. Zac inertă în aerul umed,  rece și statut, în beznă, sunt dureros de conștientă de propria micime, de neputința mea. Mintea se declară învinsă,  accepta repausul, capitulează.  După un timp, ochii se adaptează întunericului și încep sa disting siluete în jurul meu, freamătul din exterior începe sa ia locul celui interior. Într-un colț aud un suspin de copilă și întorc capul, sprijinită de peretele umed al peșterii,  cu capul pe genunchi, tremură deznădăjduită zâna mea.

Șoptesc: Ai scos-o din mine, ai planuri mărețe de tura asta...

Imi mișc degetele,  poate doar îmi imaginez ca o fac, as vrea sa o ating, să ii transmit ca o aștept,  că nu o abandonez, că nu am uitat ca locul nostru e împreună,  dar nu ma vede, nu ma simte, e prea departe, mult prea departe. Tremură de frică și nu din cauza noastră, nici elefantul albastru nu o sperie, știe deja ce urmează, știe cine o sa vină la acest praznic,  mereu vin, mereu înfometate. S-au târât din toate cotloanele aduse de mirosul de hoit în devenire. Au venit temătoare,  cu grijă,  sa nu cumva sa fiu însoțită,  sa confirme ca sunt singură.  Cu boturile ridica adulmeca aerul , cu ochii lor opaci cercetează întunericul... Au ajuns suficient de aproape,  m-au încolțit într-un cerc , s-au ridicat în doua picioare sa înceapă ritualul. Dezvelindu-si colții albi în întunericul peșterii, zâmbesc sardonic, satisfăcut,  un fel de : "ia te uita pe cine avem noi aici". Una mai curajoasă vine sa-mi verifice mobilitate, își presează laba cu ghearele scoase pe piciorul meu inert, apasă din ce în ce mai tare nici una nu respiră,  așteaptă. Apoi își ridică laba plina de sânge ca pe un trofeu, un ropot de urale răsună în pretenții cavernoși și apoi ca la un semn s-au năpustit toate asupra mea, unele înjurând,  altele lovind , cele mai turbate mușcând cu sete din corpul meu inert.

 Am închis ochii și am ieșit din mine, le-am lăsat doar corpul să-l masacreze, atunci am simțit o atingere blândă pe creștet și asta m-a tras înapoi în corpul devorat , sa simt fiecare mușcătură,  să-mi simt sângele cum se scurge din mine. Gestul ăsta nevinovat,  mi s-a părut de o cruzime absolută, nu haita m-a descumpănit, ele își ascultă instinctul.  Știu bine ce ma așteaptă,  am planul bine trasat, știu cum sa supraviețuiesc în scenariul ăsta, nu am nevoie de alte variabile, pot sa rezist fără sa arăt slăbiciune,  sa nu plâng,  să-mi păstrez măcar orgoliul intact. 

 Nu vreau sa știe nimeni ca zac acolo,  nu vreau sa știe nimeni ce se petrece în peșteră când nu mai pot, nu vreau să-mi vadă nimeni leșul, imaginea aia nu o vreau pe nicio retină,  niciodată. În întuneric pășesc doar eu, singură,  nimeni nu are dreptul sa intre acolo, niciodată. 

Poate am strigat, gură asta lașă a lăsat sa scape un țipăt,  poate am implorat milă,  eu am coborât atât de jos, în abis. Este impardonabil gestul meu un val de rușine amestecat cu furie îmi scutură corpul. Într-o secunda sunt în picioare, hienele fug speriate, elefantul se uită la mine descumpănit din celalalt capăt al peșterii.  

  Pe valul acela de adrenalină prind zâna de mână și o să-ncerc forțând-o sa alerge cu mine prin tunele, plămânii îmi iau foc de la efortul supranatural pe care tocmai l-am înfăptuit,  dar nu ma simt vie, sunt la fel de pironită de furia ce urlă în mine. O simt cum se oprește brusc, corpul meu frânează în același ritm, mă uit la ea și o văd cum se uita în spate, își întoarce ochii întrebători spre mine parca spune: nu așteptăm?

Ceva din chipul meu o sperie și da un pas înapoi,  parcă ar privi o străină,  o strâng de mână și ii șoptesc: Nu avem nevoie de nimeni!

Își retrage mână și face 2 pași în spate, ea nu înțelege regulile mele și de ce au fost instaurate, cum au ajuns ele de neclintit, nu știe nimic și nici nu vreau să afle vreodată,  o vreau așa,  pură.

Decizia este deja luată,  mă întorc și îmi continui drumul cu 0ma așteaptă.  În gură peșterii înconjurată de o aura roșiatică proiectată de soarele care apune printre piscurile muntelui, mă așteaptă ea , bestia mea, știe ca sunt pregătită să o primesc, sa vină acasă,  sa devenim iar una.

Își linge botul leneș și apoi se încordează,  cu un salt abil e în mine, sunt aproape întreaga,  aproape vie, aproape...

Imi întorc capul spre peșteră, urlu : O sa vin după tine, o sa vin , o sa fiu iar întreagă! 

Apoi șoptesc doar pentru mine: Momentan, REBOOT.