E viu!

 Mi-am petrecut întreaga noapte în poeniță, sub umbra cireșului înflorit. Mi s-a părut un pic schimbat când am pășit acolo pe iarbă, aproape imperceptibil, o crenguță acolo, câteva flori noi. S-a schimbat zic, si totul tremura, se înfioară în jurul meu, poenița, ciresul si eu, doar focul pare că a încremenit.

Ce are cuvântul ăsta? De ce îi displace atât de profund? Nu e prima oară când reacționează așa, de ce? S-a răcit si atunci, când eram în ambele, a amuțit. Mă las purtată, nu mai înot împotriva curentul. Șuvoiul ăla mă cuprinde într-o îmbrățișare tandră, apoi e lac, e mare , e ocean, e universul, e tot si eu cu el, parte din el, o picătură. Mintea mea e doar observator, va înregistra tot, si va traduce cât poate, dacă poate...

Uneori doar stochează ca un computer vechi, care își așteaptă un update să poată deschide un fișier. Am învățat să am răbdare, mai devreme sau mai târziu se vor deschide. Acum e importantă întrebarea, e vitală pentru echilibrul poeniței, al meu. Da, al meu, poenița si eu... suntem una.

Acolo unde nu exista antiteză, e deasupra ei, acolo o să simt, știu! Ce zace dedesubt, în dualitate, ce altă față monedei îmi scapă perceptiei mele limitate.

Și vine, răspunsul, aproape instant, cumva înainte să vină, era deja aici, doar nu l-am perceput în tot zgomotul. Vine ca o amintire, e atemporal, mai presus de timp. Vine legat: simetrie, entropie, evoluție, menire. Atât înregistrează mintea mea limitata, restul rămâne arhivat, într-un folder, ce cândva va fi deschis, cândva...

Știu cumva răspunsul, îl simt, e viu. E viu! Nu se schimbă, alege, evoluează! Totul evoluează! 

Si eu? Eu? Si eu! Zic asta, parca cu sufletul, cu o alta vocea, o aud, așa de feminină, duioasă,  cristalină, așa de străină de tot ce ce afișez, de mască...

O mai am! Doamne, mai am ziduri, mai am de căutat, da! Mai am până la puritate, până la mine! Si îmi rulez înregistrarea vocii. Nu! O știu! Îmi amintesc!

Doar atât si sunt înapoi în poeniță, asta era răspunsul. Da! E iar in echilibru tot, poenita, eu si sfera mea ce pare sa zumzăie fericită în mine. A mai si crescut un pic, o simt. Mă inundă dincolo de carne, își face un loc in sus, se unește iar ca un pilon de lumină, sus si jos, doar ca să erupă, ca atunci...

Atunci... încă nu pot să deschid fișierul ăla, poate mai târziu...

Pășesc pe iarba udă,  soarele e sus, dar nu ma arde, nu poate. Mă asez cu spatele lipit de trunchi. Îmi întind picioarele în iarba verde plină încă de mărgăritare de rouă. Soarele nu poate sa mă ardă. Mă ocrotește cireșul. Știe el cel mai bine cum. Parfumul de pădure,   iarbă umedă și flori mă inundă, ma umple de mireasmă în fiecare particulă a mea, în suflet.

Beau o gură de cafea, pun țigara în scrumieră. Închid ochii, simt parfumul, de flori de cireș si poeniță, e al meu acum. Suntem acolo și aici, eu și focul ce crește in mine.