În amintire.

 Soarele este nemilos azi. Îmi retrag picioarele, nu îi fac față. Nu fac față la nimic, după... nu vreau sa ma gândesc, nu pot. Scutur din cap de parcă asta ar ajuta la ceva, ar alunga amintirea aia dureroasă. E doar un vis, îmi zic, si nici nu mirosea a el...

Noroc ca m-a trezit, vocea ei, chiar in momentul în care imi doream cel mai mult sa o aud, măcar o dată. A auzit strigătul meu disperat. A fost un vis, un coșmar! Doar atât! Si nu avea nici mirosul lui, umbra aia...

Am treabă azi! Gata! Fac un semn cu mâna în aer de parcă vreau să o sterg de pe tablă. S-a dus! În uitare... Si totuși, se prinde de vânt.

 Sfera mea e cuminte, hibernează. Probabil îi displace programul sau ce se ascunde... in vânt. Îl alung cu mâna ca pe gâză enervantă si revin la sirul gândurilor impuse, nu-l las sa se furiseze, refuz.

Poate e acel „trebuie” pe care îl tot invoc dupa fiecare acțiune înșiruită pe lista mea de ce am de făcut azi. Gândesc asta, dar stiu ca mint, ca sunt struț, mă ascund. Când sunt așa, se culcă pur si simplu. Probabil ceva din încordarea mea, o face sa capitiluleze momentan.

Imi fac curaj sa vorbesc cu mama iar și ii povestesc visul de atunci, ii spun de cireșul meu, de poeniță. Doamne ce as vrea sa o vadă si ea, sa picure in ea fericirea si liniștea aia, atât de plină, să o umple cu lumină. Să o trezească pe a ei...

Dar ea, e ca mine acum, încrâncenată, dar permanent. Cu acel „trebuie” , pe buze, în gând, o sufocă. Nu e conștientă de disconfort. Nu a respirat niciodată, așa, cu sfera asta, sa stie, să realizeze că acum se sufocă. Da! Si eu credeam ca e normal, atunci... când nu stiam cum e sa respiri, când nu ardea în mine.

Imi vine sa o cuprind într-o îmbrățișare, asa , si prin ecran. Să o las sa simtă, iubirea aia pură, să nu îi mai fie foame, să nu mai fie singură ... niciodată.

Doamne cum o iubesc acum, așa, fără judecată, ca o mama, ca o fiică, ca o soră. Si o iubesc atât de plin, cu toate, atât de firesc. Si sfera asta freamătă iar, inundată de duioșia a tot ce simt pentru ea.

Da! Sunt alta acum! E bine! E mai bine! Mult mai bine!

Nu vreau sa ii zic, nimic despre ce s-a agățat de vânt, dar îmi aud propriul glas spunând:

-L-am visat pe tata... si pe tine.

Mă îngrozesc pur si simplu! De ce ! Cred ca mi se citește teroarea pe față, ce ascund aceste cuvinte. De ce fix acum, trebuia sa fie apel video? 

Si totuși adaug ca hipnotizată, prin buzele livide:

-Nu erai bine...

Răspunde, parcă citind, văzând pur si simplu, visul meu... Sunetul se estompează, nu îl aud, ii citesc pe buze si in ochii înlăcrimați răspunsul. Îl știu.

Dar nu îl vreau! Vreau timp! Sa ii arat poenița, sa își aprindă lumina, să simtă si ea... iubirea asta plină. Nu pot sa o opresc timpul, e imposibil! Dar vreau sa pășească acolo lumină...

Da! Asta vreau! Să nu se teama de umbre, să nu o prindă iar, în iluzia lor...

Îl vad si acum, cum își mușcă coada... într-un cercul perfect, strâns. Atât de strans, să nu scape lumina, să păstreze clepsidra vie in toți... Alung cu mâna gândul. Aproape sunt de gheață, cu tot soarele asta, de foc.

 Mă las să alunec, să găsesc răspunsul, să-l stiu. Aproape mecanic îi trimit ce am scris! Să simtă, parfumul... să vadă florile mele.

Închide apelul si aștept, cu ochii pe orizont, cu tigara in mână, dar eu nu sunt aici. Eu o cuprind cu duioșie in brațe, acolo, în poeniță!

Pâlpâie delicat în mine, creste, știu, mama e acolo, o vede, o simte! Îi simt trupul cum îmi tremură în îmbrățișare. Plânge mama mea, de fericire, de frumusețe, de plinătatea iubirii care o inunda acum. E acolo! E chiar acolo, acum! Și eu o ocrotesc de soarele nemilos cu îmbrățișarea crengilor mele. Da e aici!  Miroase parfumul, florilor mele!

Mă sună! Răspund si îi văd fața luminoasă, plânsă. Nici nu mă șochează, în starea asta totul e firesc, legătura noastră e vie si naturală. O altă lemă, e asa, pur si simplu, nu are nevoie de explicații. E simțire, dincolo de rațional, deasupra lui.

Știu că a văzut-o, că a simțit-o. Cu toată ființa mea, știu! Înainte de cuvinte, știu! Sunt de prisos între noi. Simt ! Suntem împreună... una.

Și eu si ea, și sfera mea... care zumzăie în mine. Crește! Îmi dă voluptate simțurilor. Să fiu si aici, și în poeniță!

Să o țin acolo în brațe de lumină pe mama! Crește! Să o cuprindă cu amintirea a ceea ce arde in ea!