Picuri de rouă

 Mă trezește un bâzâit enervant, caut buimacă de unde izvorăște sunetul. Realizez ca e ceasul de pe noptieră, e un apel. Caut si găsesc ca prin minune telefonul. Răspund:

- A greșit stația mă duc după ea. Stai cu mine in telefon!

Îmi pun căștile mecanic încă nu pot sa înregistrez informația, cu atât mai puțin sa o pun in context.

Ma duc la baie, mă spăl pe ochi. Nu e suficient! Inca nu procesez nimic, nici măcar corpul meu, e străin cumva, imaterial. Sunt doar un boț de lumina si ala doar in piept. Nu am mâini, picioare , nimic si tot funcționez, mecanic, le fac pe toate. Sunt acolo, doar ca nu le percep.

-E ciudată dimineața asta, bombăn in barbă, dar nici vocea mea nu pare sa existe ... plină, materială.

Am dat drumul la duș, cumva , tot mecanic. Poate îl sting cu apa rece, boțul asta incandescent, gândesc asta si intru in apa rece. Nu simt nimic, vad doar cum ies aburii calzi din mine. Ies din duș dezamăgită, ma îmbrac rapid si cobor.

Îmi intru in ritm si imi revin, îmi trebuie o cafea si îmi revin, zic dar nici eu nu cred. Sfera aia e acolo, fierbinte, îmi tine carnea departe de simțurile mele.

Dar cumva, le fac pe toate , dau drumul la espressor, storc lămâia, pun apa fierbinte, beau, fac cafeaua. Scot vasele din mașină pun micul dejun pe masă. Imi aduc aminte sa duc gunoiul.

Funcționez ! Gata! E bine, sunt trează! Zâmbesc in ceașcă de cafea si cobor cu gunoiul. Pe drum ma gândesc ca probabil am visat ceva, nu-mi amintesc, dar nu ma deranjează, vine mai târziu sau pleacă in uitare.

Sunt deja conectata la cotidian, sunt trează. Da, trează! Dar sfera de foc e acolo si totul e mecanic...

Observ cu coada ochiului la întoarcere un prosop mic, alb, pe iarba verde . Ma duc să-l iau, ma aplec si ating, aproape imperceptibil, un strop de rouă . Sfera se dilată un pic in piept ca o bătaie de inimă, dar mai delicată, ca o zbatere de aripi de fluture. O simt vie! In următoare secunda sunt acolo! In poeniță!

Cu picioarele goale, cu rochia ușoară albă ce murdărește cu umbra, la fiecare adiere, verdele crud al ierbii pline de mărgăritare de rouă. Vântul e plin de miresme de pădure si iarbă, dar eu nu îl percep prea mult timp. Am privirea atintita pe un vlăstar de copăcel răsărit fix in mijloc, izolat de fratii lui. Îl fixez pur si simplu, ca hipnotizată. Si apoi alunec , in starea aia, in amintire. Pieptul imi explodează si ma inunda lumina, inunda tot. Pe mine, vlăstarul, toată poenița, e una cu mine, suntem unul.

Vlastarul începe sa se descompună in mii de mandale , din ce in ce mai mici, mai răsfirate, se vede “vidul” dintre ele.

Știu ! Acum e momentul! Acolo pot să "rearanjez”. Acolo în vid unde poate să crească exponențial! Acesta e singurul gând tradus rațional. Știu ca e sisifica truda asta a mintii raționale, acolo sunt alte legi, stiute doar din amintire, le accepți ca pe niste leme si atât.

Ma las purtata de val, totul vine natural, vidul se umple de viata, mandală cu mandală. Sau ce or fi florile alea simetrice de energie, ca urma lasata de nisip pe foaie la anumite note. Nu au nevoie de nume , le recunosc, aici, totul o organizat din ele, acolo, adânc, aproape de vid. Vidul ala, atât de plin de tot, de infinite posibilități. Neinspirată denumire...

Ridic prosopul si îl pun la uscat. Intru in casă, o fac mecanic, eu încă sunt in poeniță, rearanjez florile într-un cireș sălbatic.

Si sfera asta își deschide aripile in pieptul meu... poate inca o cafea. Da! Asta ma rezolvă! Si totuși eu sunt in poeniță, cresc rădăcini trainice si coroana bogată, sa tina razele soarelui departe de picturii de rouă.